Și dacă viața ar fi bună cu mine și mi-ar dărui încă jumătate de veac, cu tărie cred că sunt  prea puțini ani pentru a iubi un om.

Orele-nșiruindu-se-n zi, una după alta, transformau iubirea pentru el, nu dorul, în materie tangibilă. Speranța regăsirii și răbdarea de a respecta rânduirea, mi-au dovedit puterea dragostei din acceptarea celuilalt, fie și plecat din lumea aceasta.

Lumina din ochii bunicii strălucea cu forță, în derularea amintirilor cu mult iubitul om. I-am repetat dulcele gust al meselor alături de ei, am așezat în pagini fotografii dragi și scrisori, finalizând cu ultima lectură ”La o veșnică speranța a revederii!”.

Iși umplea sufletul îndrăgostit cu împlinire.

După 64 de ani de căsătorie, după 90 de ani de viață, îmi spune doar atât:

”Când consideri că meriți a fi iubită mai mult, iubește tu mai mult. Când consideri că nu mai poți iubi, te înșeli.”

12511837_1183193741709137_1798226706_nAnca Ignat